University
This Piobert had a son named Piobert, who had issue. Lou and I talked about music and song writing and the way Lou wrote was he would wake up in the morning or the middle of the night and just write the song down and it was complete he never changed a word first thought best thought.
Ue was a captain in the 49th regiment of foot. Toutefois, je note que « gonnage ou gonage?!? » 57 Pit, pour puisard, fosse, latrine.
University - Over the years Lou took the time to chat with me about art and photography, we talked about pain migraines and we talked about love. Ceea ce se va afla compromiţător, voi smulge şi voi pune de o parte.
La câteva zile de la sinuciderea unui cunoscut chirurg de copii din Vaslui, alte două cazuri tragice ajung pe prima pagină, ale sinuciderilor. Lemonde , și de acolo aflăm că încă două tentative, nereușite, avuseseră loc printre studenții din secția francofonă clujeană în primăvara anului curent. Evenimentele au stârnit o reacție foarte promptă din partea Statului Francez, care și-a pus în mișcare reputatul aparat consular poate cel mai bine dezvoltat din Europa și a mobilizat o celulă de criză care în doar câteva zile a luat măsuri la fața locului expertiză psihiatrică, înființarea unui hotline și a unei platforme online de prevenire și primă internvenție în riscul suicidar. Promptitudinea și eficacitatea intervenției ar trebui să fie o lecție pentru noi toți. Cel puțin una din victime a lăsat mesajul clar că a făcut gestul din cauza imposibilității de a face față tensiunii profesionale și formative în Medicină. Tatăl ei a pus deja bazele unei o asociații non-guvernamentale pentru sprijinul studenților francezi în străinătate. Cazurile de la Cluj par să aibă o particularitate destul de bine definită: mulți studenți francezi dar nici pe departe toți au ajuns acolo după ce au eșuat repetat promovarea în anul doi la facultăți franceze de medicină, reputate de altfel pentru severitatea selecției și acribia, adesea criticată, cu care respectă un numerus clausus. Pentru acești studenți, integrarea Europeană oferă a doua șansă, a studiilor în străinătate. Nu știm dacă unii au crezut că medicina e semnificativ mai ușoară la Cluj decât la Paris sau Montpellier, și nu știm nici dacă chiar așa stau lucrurile. Așa că în textul de față eu nu o să mă ocup de context, ci o să amintesc ceea ce știam deja diainte. Știm că ratele de suicid la studenții la medicină și la medici sunt semnificativ mai mari decât populația generală. Peste tot, nu doar în Franța, nu doar la Cluj, ci în toate mediile profesionale medicale occidentale. Și o știm demult. Primele observații datează din anii 20, dar de abia umanismul renăscut postbelic a atras atenția serios asupra fenomenului. În anii 60, în Statele Unite, a fost notată mai întâi prevalența dublă a suicidurilor reușite la medici față de populația generală, apoi existența a două categorii vulnerabile: femeile-medic Craig și Pitts notau o rată cvadruplă a suicidului față de femeile care nu sunt medici , și tinerii în formare, studenți și rezidenți. După acel puseu de entuziasm al cercetării psihologice din deceniile 7 și 8 ale secolului trecut, tăcerea s-a așternut din nou. Multă vreme, studiile s-au limitat la simple analize ale necroloagelor din jurnalele medicale, și nici astăzi nu există raportări sistematice ample. Excepția notabilă este Australia, care în 2013 a efectuat un despre riscul profesional psihologic în medicină ce a interogat circa 50000 de profesioniști chiar dacă sub o treime chiar au răspuns investigatorilor. Există o evidentă reticență de abordare a subiectului în breasla medicală și în cercetarea medicală, și probabil o mare dificultate de penetrare din partea cercetătorilor non-medicali puținele studii pe care le-am găsit sunt tot întreprinse de medici, nu de sociologi sau antropologi. Într-un review despre depresia la medici, psihiatrul Ruth Levine relatează cum i-a fost anulată prezentarea subiectului la o conferință americană, pentru a nu ofensa auditoriul. Tabu-ul care înconjoară depresia și sinuciderile în profesia medicală este probabil mai opac decât cel similar în populația generală, asta în ciuda faptului că suntem profesioniști ai sănătății, că depresia este tratabilă și suicidul prevenibil în majoritatea cazurilor. Stigma și tabu-ul sunt factori de risc psihologic majori în profesia medicală. Însăși existența lor explică, parțial, de ce aceste lucruri se întâmplă, pentru că sunt ilustrative pentru cultura mediului medical, în sensul antropologic al termenului. Desigur, nu sunt singurele cauze. Nu toți studenții la medicină sunt deprimați, deși după unele studii, 30% dintre ei prezintă fenomene depresive pe parcursul formării și până la 25%! Retrospectiv, practic toate victimele au o predispoziție personală și familială, cu istoric de dificultăți relaționale, cu rude de gradul 1 cu depresii majore și adesea istoric personal psihiatric. Faimosul studiu Grant, ale cărui ecouri sunt mult în social media în ultima vreme, care a urmărit vreme de peste 75 de ani absolvenți privilegiați de la Harvard, a inclus și 47 de medici. Aceștia, având toate datele sociale de succes la început toți bărbați, inteligenți, cu mijloace personale și familiale foarte bune , au avut, de-a lungul a 30 de ani, o rată de spitalizare psihiatrică de 17% și o rată de abuz de substanțe de 34%. Dar dincolo de predispoziție, precum și de ipoteza, neverificată, că oamenii predispuși la depresie tind să aleagă mai des medicina ca opțiune de carieră decât alții, nu putem ignora factorii de mediu. Nu putem ignora stressul ocupațional major, responsabilitatea imensă și perfecționismul de care trebuie să dea dovadă fiecare medic în parte. Nu putem ignora aspectul inerent traumatic al medicinei. De la bun început, ni se cere să fim martori ai suferinței umane fără să primim vreo pregătire formală. Nu ni se spune în ce fel ar trebui să ne înarmăm empatic, ba chiar unii sunt de părere că empatia e periculoasă pentru medic, de parcă rezonanța afectivă la suferință ar putea fi oprită cumva, de la un întrerupător. Ritualul de trecere, din anul 1, al disecției cadavrului, e o metodă brutală și primitivă de inițiere, lăsând la o parte valoarea ei educativă pe care nimeni nu o neagă. Dar e practic singura. Restul, în generația mea cel puțin, era lăsat la voia întâmplării. Mai mult, profesia medicală valorizează tacit autosacrificiul și ignorarea propriilor suferințe. De curând am fost la o conferință de orientare profesională a studenților, unde colegi de-ai mei, rezidenți și specialiști, vorbeau de turele de 36 de ore în care nu dormi și nu stai jos, nu fără o anumită mândrie. În sistemul medical românesc, medicii rezidenți sunt obligați să facă gărzi interminabile, neplătite, ba chiar e de așteptat să fie recunoscători pentru asta. Reciproc, suferința, mai ales psihologică, este considerată un semn de slăbiciune și neprofesionalism. Noi suntem, de fapt, cei care perpetuăm astfel mitul absurd al invulnerabilității medicului. Este valorizat și secretul și izolarea de castă, față de opinia publică și pacient. În majoritatea discursurilor acelor medici care îndrăznesc să ia cuvântul, lucru rar și de laudă, prea des se citește martirajul disperat și dramatic și aproape niciodată normalitatea moderată. Medicina nu încurajează relațiile călduroase între profesioniști. Ele sunt grevate adesea de suspiciune, ostilitate, agresiune ierarhică. De la bun început înțelegi că ești foarte singur, și că ai două opțiuni: suporți sau pleci. Un prieten bun, genul rar de persoană modestă, strălucită și incapabilă de compromisuri meschine, plecat acum în Franța, îmi spunea glumind că se simțea ca un samurai. Nu pot să nu mă duc astăzi cu gândul la sinuciderea rituală din Japonia medievală. Pentru că medicina, contrastând flagrant cu majoritatea profesiilor, inspiră o pasiune existențială foarte intensă. După datele transpirate în presă, printre care și declarațiile tatălui, pentru studenta franceză care s-a omorît la Cluj, nu exista alternativă existențială la medicină. Ori medic, ori nimic. Sunt foarte rare mediile ocupaționale în care e posibilă o asemenea mentalitate. Dar asta nu e normalitate psihică, și atrage atenția că identificarea existențială cu rolul de medic este un factor de risc psihologic profesional. E deja un clișeu să spui că medicina este o vocație, și poate așa o fi, dar eu cred că e mai sănătos, pentru noi, să o considerăm mai întâi un simplu meșteșug, dincolo de care trebuie să existe și timp liber, și alte preocupări și orizonturi. Aș putea rezuma toate cele de mai sus prin ideea că medicina are o dimensiune dezumanizantă, alienantă, pentru cel ce o practică. Rareori e brutală sau evidentă, dar prezența ei insidioasă e constantă. Și după ce vorbim de factori de risc și de ce se întâmplă, ar trebui să vorbim și de ce se poate face. Poate ar trebui să discutăm cu cei din celula franceză de criză. Cu experții în sănătate mintală de la noi. Să ne punem capetele la contribuție și să începem de jos și de la început. De la existența unor structuri de suport și consiliere profesională, încă din studenție, măcar în parte independente de Universități, și, pentru medici, cât mai independente de mediile lor profesionale. De la niște evaluări psihologice autentice și empatice, altceva decât banalul certificat cincinal A5 cerut de Colegiul Medicilor, pe care trebuie neapărat să-l iei ca să-ți păstrezi dreptul de practică, dar care e doar o formalitate. O măsură care s-a dovedit foarte eficace în altă parte sunt grupurile profesionale de suport, cum este grupul Balint. La noi, ele sunt greu de găsit. Am vrut să particip la unul, am fost o singură dată și experiența mi-a prins bine. Ulterior, nu s-a mai ținut, din lipsă de participare. Probabil că cea mai mare provocare, în prevenirea suicidului la medici, este depășirea ambiguității relaționale medic-pacient în aceste cazuri. Înfrângerea obstacolului stigmei duble, cea inerentă depresiei, și cea a colegialității cu propriul terapeut potențial. Medicii și studenții nu au rețineri în a se trata la confrați sau la mentori de infarct sau alte boli somatice, dar au rețineri enorme când vine vorba de suferința lor psihică. Nu greșesc când se gândesc că relația dintre un medic și un profesionist al sănății mintale e complicată. Poate tocmai de aceea ar trebui regândită. Și gândul ăsta e impresionant, pentru că presupune o regândire a întregii culturi medicale și a statutului nostru simbolic. Când eram în anul 2 de facultate, o colegă din altă serie s-a sinucis. Deși nu o cunoșteam direct, am fost toți zguduiți, poate pentru că pe undeva, în noi toți a rezonat ceva. De atunci, periodic aflu de un nou caz. Și când mă gândesc la sinuciderea chirurgului vasluian, merg cu gândul dincolo de propria lui suferință, secretă și dramatică. Merg cu gândul la toți pacienții lui. Și la cei pe care ar mai fi putut să îi aibă, cărora ar mai fi avut poate multe de oferit. Suntem datori nu doar față de noi să strângem rândurile și să ne privim ca oameni, cu suferințe și patimi și slăbiciuni, ci și față de pacienții noștri. E o datorie atât umană cât și profesională. Și nu cred că cele două sunt fundamental diferite. Mircea, cel mai bun prieten al meu din liceu, era medic. A avut o primă depresie după admitere, în timpul serviciului militar care mai fusese, pe deasupra, și la vînători de munte , apoi a avut cîte o criză mai mare sau mai mică o dată la cîțiva ani. Soția lui era tot medic. Cînd l-am revăzut, avea 150 kg, mînca, bea și fuma într-un mod neașteptat de la un medic, ceea ce n-a fost altceva decît o sinucidere lentă. A murit acum 5 ani, de un infarct în timpul somnului. Nu împlinise 50 de ani. Ce este trist este ca tocmai medicii sunt cei mai in masura sa faca ceva ca sa schimbe aceasta situatie. Cand calatoresti cu un avion, de exemplu, ti se spune la inceput ce situatii ar aparea si cum sa reactionezi. Ti se spune care sunt exigentele, ti se dau cateva sfaturi, stii si care sunt alternativele in cazul in care nu reusesti sa tii pasul. In Romania de azi medicul trebuie sa faca fata nu doar conditiilor dificile de munca si de remunaratie ci si agresiunii permanente a presei, fixata obsesiv pe presupuse culpe medicale, discutate public si neprofesionist. Ma intreb adesea cum oare Colegiul Medicilor n-a gasit de cuviinta sa ia o atitudine, sa provoace o discutie publica, sa induca presei niste norme de comportament? Si, in alta ordine de idei, medicul ca pacient. Si ai putut face asta tocmai pt ca esti psihiatru si poti observa diferit lucrurile, comparativ cu majoritatea medicilor specializati in altceva decat psihiatrie. Stii foarte bine ca in bransa medicala, statutul devine de prea multe ori, singurul mod de crestere a stimei de sine, o crestere total artificiala, reflectata in comportamentele multor medici. De asemenea stii, ca in facultatea de Medicina, nu se pune deloc un accent pe psihic. Cunosc studenti la medicina, dar si medici, care spun acelasi lucru: cursuri de psihologie, evaluare psihologica — aproape ca nu se fac, iar daca totusi apar, discursurile sforaitoare si fara aplicabilitate de cele mai multe ori , au ca si consecinta evidenta, nefrecventarea acelor cursuri, sau cel mult, un efort dezinteresat de a cunoaste, de a invata, ci focusat pe obtinerea unui amarat de 5 la examen! La fel cum noi psihologii suntem obligati prin lege dar si moral sa facem asta, e mai util si mai simplu sa se aplice o asemenea obligativitate si medicilor. Toate variatiunile pe aceasta tema, a suicidului ce apare des in randul personalului medical, nu reprezinta noutati, ci realitati din Romania lui 2015! E trist ca se intampla, insa nimic nou sub soare — cel putin pt mine. Aduceam o persoana ca studiu de caz, recuperata dupa o tulburare oncologica si care le expunea exact modul brutal in care a primit initial diagnosticul din partea medicului. Voiam sa incercam sa schimbam in timp, mentalitati si comportamente, astfel incat, ele sa nu se mai repete si pacientii sa beneficieze de tratamentul pe care-l merita. Si voiam sa aratam importanta psihicului, influenta lui uriasa asupra biologicului. Crezi ca s-a inscris vreunul? De fapt, parintii au refuzat din start sa accepte in pachet si aceste cursuri, desi costurile erau ca pt studenti, adica f mici. Nimeni nu s-a legat de pret, ci de faptul ca nu le vedeau utilitatea parintii, care erau majoritatea medici! Deci, despre ce vorbim de fapt Vlad? Felicitari pt articolul f pertinent si scuze pt ca ti-am incarcat spatiu cu atat de multe randuri :! Fuarte mulți doftori în Groenlanda și Lituania, ca să nu mai vorbim de bozgori. Sanchi… sinuciderile la doctori e mai sus, statistic vorbind. Gen… doctorii reușește sinuciderea mai bine ca blegii? E adevărat, medicii reușesc mult mai des tentativele de suicid, prin faptul că au expertiză. Dar asta nu înseamnă decât că fenomenul e cu atât mai îngrijorător, pentru riscul vital al ideației suicidare este mult mai mare. Nu prea am înțeles ideea cu șpaga. Nu am pretentia ca am inteles comentariul de mai sus, dar recunoaste ca ideea despre rolul spagii in echilibrul psihic al medicilor este interesanta. Adica, pentru ca unii medici nu au deprinderile necesare sa se protejeze de incarcatura psihica asociata cu profesia lor, spaga poate fi vazuta ca un mecanism de refulare. De la mine din scăfîrlică, nu? M-am gîndit nițel… și-am scos-o! Vorbim de șpagă ca mecanism de bunăstare psihică — nu numai la medici, ci și la funcționari publici, polițiști rutieri, vameși, politicieni, etc. Cîți politicieni români poți tu să dai de exemplu ca sinucigași? Maine porneste la drum o noua generatie de medici au examenul de admitere si din fericire, multi au aratat cel putin aceia pe care i-am pregatit psihologic pt admitere ca inteleg nevoia unei schimbari de atitudine. Se pare ca 1 din 5 studenti la med. La veille de sa disparition, elle a reçu son évaluation de stage. «Émilie me disait que ses patrons aux soins intensifs étaient durs envers elle. A-t-elle reçu une mauvaise évaluation? » Sa mort a bouleversé ses camarades de classe. Pun aici linkul, poate te intereseaza.
Two characteristics which are common to the eleventh, twelfth and thirteenth centuries are the long, tight custodes and the round neck line at the base of the neck. For illustrations of la gironée cf. He left a mark. We must also lor dune rencontre into account the fact that a garment might change considerably in style in the course of a century, and would still be met by the same name. We walked the media line, went into the screening and sat down. The travelling costume occasionally appears. Son dispositif essentiel consiste en une lame de métal repliée formant crochet. There were four daughters. Excelenţa abisală a adaptabilităţii, elveţieneşte ca Jung, brazilieni prin cafeaua Irakului, scrie-i doamnei Amrung pentru versiunea gusto a Luceafărului.